Prima pagină / Părinţi informaţi / Educație / Copii, nu împărţiţi jucăriile! …(Decât atunci când vreţi)

Copii, nu împărţiţi jucăriile! …(Decât atunci când vreţi)

Publicat in 14/01/2014

Îmi închipui deja muuuulte sprâncene ridicate la citirea titlului… “Cum adică să nu împartă? Adică noi ca părinţi ne chinuim să-i învăţăm să fie generoşi şi când colo citim aici îndemnul să nu-şi împartă jucăriile? Ce sfat mai e şi ăsta?”

Exact ăsta e sfatul: e în regulă pentru copii să nu împartă jucăriile. Să vă explic . Conform cărţii scrise de Heather Shumaker – “It’s OK NOT to share” , o carte considerată îndrăzneaţă, neconvenţională şi numită printre cele mai bune cărţi de parenting ale anului 2012 de prestigioasa revistă americană Parents, împărţitul jucăriilor aşa cum îl ştim şi aşteptăm cu toţii e o abordare care are ca rezultat final exact opusul a ceea ce ne dorim. Intenţiile noastre sunt fără îndoială cele mai bune: generozitate, bunătate, empatie etc, dar din păcate obţinem cu totul altceva.

Copiii devin mai generoşi dacă nu sunt forţaţi să împartă

Imaginaţi-vă următorul scenariu: un copil captat în joaca lui cu o anumită jucărie; apare un alt copil, care vrea jucăria respectivă. Adultul care e prin preajmă va spune aproape indubitabil ceva de genul „Dă-i şi lui Cristi jucăria, tu te-ai jucat destul cu ea” (cine stabileşte cât e „destul”?) sau „Hai, fii fetiţă cuminte şi las-o pe Maria să se joace cu păpuşa acum”. Ce simte copilul? Se simte forţat să dea jucăria, iar jocul lui e întrerupt. Învaţă astfel că împărţitul e neplăcut , că îl face să se simtă rău. E adultul cel ce face împărţeala aici, nu copilul.

Împărţitul jucăriilor, în sensul tradiţional şi convenţional, presupune ca un copil să renunţe la jucăria lui în secunda în care altcineva o vrea. Însă noi înşine nu facem acelaşi lucru. Sunteţi angajat într-o convorbire telefonică şi vine cineva pe neaşteptate care vă cere imperios telefonul sau chiar vi-l smulge din mână. Nu-i aşa că vă enervaţi? Ca adulţi, avem pretenţia de la ceilalţi să-şi aştepte rândul. Aţi fi dispuşi, cu siguranţă, să împrumutaţi telefonul cuiva, poate chiar şi unui străin, dacă vi l-ar cere politicos şi ar aştepta să vă terminaţi convorbirea. Aceeaşi regulă se aplică şi copiilor: să lăsăm copilul să se joace cu o jucărie până consideră el că a terminat cu ea şi vrea să treacă la altceva. Tot împărţitul jucăriilor se cheamă, doar că în acest caz copilul decide condiţiile, nu îi sunt impuse de adult.

Încredere în sine

În loc să spunem ”Încă 5 minute şi apoi îi dai lui Alex jucăria”, Shumaker ne îndeamnă să învăţăm copilul să spună „Poţi să iei jucăria când termin eu cu ea”. Asta învaţă copilul să îşi apere drepturile şi să impună limite celorlalţi copii. E o lecţie de viaţă minunată – câţi dintre noi, adulţii, nu ştim să spunem nu?

Pe deasupra, veţi putea uşor observa că dacă nu forţaţi copilul să cedeze jucăria, o va da el de bunăvoie mult mai repede şi fără insistenţe, ceea ce vă scuteşte pe dumneavoastră o dată de efortul de a-l convinge şi apoi de efortul de a-l împăca şi de a-l scoate din supărarea cauzată de cedarea forţată a jucăriei. Statisticile arată că acei copii cărora nu li s-a cerut prea mult să împartă jucăriile cu alţii, au fost mai puţin înclinaţi să fie posesivi cu bunurile, sau chiar persoanele din viaţa lor, mai târziu în viaţă.

Generozitate şi conştiinţa celor din jur

Când copilul se plictiseşte de jucăria discordiei şi trece la altceva, aduceţi-i aminte că celălalt copil aşteaptă să primească jucăria, ne sfătuieşte Shumaker. Momentul când dă altui copil jucăria din proprie iniţiativă e momentul în care ambii copii simt adevărata generozitate – un sentiment atât de cald, de plăcut, încât vor vrea să îl simtă şi altădată, fie că e vreun adult prin preajmă sau nu. E cu totul diferit de sentimentul de care vă spuneam la primul punct – sentimentul neplăcut, frustrant, incorect al cedării forţate a obiectului. Alegerea între cele două sentimente e clară, bănuiesc, pentru toată lumea …

Stăpânire de sine şi controlul impulsurilor emoţionale

Bun până aici, veţi zice, dar cum rămâne cu copilul care trebuie să aştepte jucăria? Aşteptarea e grea, mai ales pentru copiii între 2 şi 6 ani, energici şi impulsivi, dar răbdarea pentru a aştepta, ca şi încrederea în sine, e o deprindere esenţială în viaţă.

Copilul care aşteaptă se va simţi probabil frustrat, trist sau iritat, dar asta e în regulă, subliniază Shumaker, care ne sfătuieşte să nu ne speriem şi să nu ne lăsăm intimidaţi de câteva lacrimi, ţipete sau gesturi impulsive. Treaba principală a copilului în această perioadă a vieţii e să înveţe cum să gestioneze emoţiile puternice, să controleze impulsurile nervoase şi să exprime adecvat ceea ce simte. Autocontrolul (să înveţe să-şi aştepte cu răbdare rândul şi să nu smulgă obiectele din mâinile celorlalţi) este o etapă esenţială în dezvoltarea creierului şi, ca orice, se învaţă mai uşor prin practică. Cu cât are mai multe ocazii să experimenteze aşteptatul rândului, cu atât îi este mai uşor data următoare.

Dar ce să zicem în schimb?

Pentru creşterea încrederii în sine:

• Poţi să te joci cu această jucărie cât doreşti.
• Ţi-a plăcut când ţi-a smuls jucăria din mâini? Spune-i să nu mai facă aşa.
• Spune-i : „ Poţi să iei jucăria după ce termin eu de jucat cu ea.”
• Văd că nu te mai joci cu camionul. Adu-ţi aminte, Mihai aşteaptă să se joace cu el. Du-te dă-i-l.

Pentru aşteptarea cu răbdare:

• E rândul ei acum. Când termină ea, va fi rândul tău.
• Văd că Maria încă se joacă cu păpuşa.
• E nevoie să aştepţi. Nu te pot lăsa să smulgi jucăria din mâna celuilalt copil.
• Eşti aşa de supărat! Vroiai foarte tare să te joci cu jucăria aceea acum!
• Poţi fi supărat, dar nu te pot lăsa să smulgi jucăria.

Copiii se adaptează la această metodă foarte repede, pentru că e simplă, corectă şi echilibrată. Să lăsăm copiii să se joace cu o jucărie până când consideră că au exploatat-o la maxim şi au învăţat tot ce aveau nevoie de la ea la momentul respectiv. Viaţa e mult mai uşoară când nu trebuie să faci pe arbitrul.