Prima pagină / Părinţi informaţi / Educație / Cum să fii un exemplu pentru copilul tău

Cum să fii un exemplu pentru copilul tău

Publicat in 29/08/2013

Aţi auzit cu toţii, cu siguranţă, teoria aceea potrivit căreia copiii învaţă cel mai bine prin imitaţie, adică din ce faci, nu din ce zici. Mie una mi se pare uşor înfricoşătoare chestia asta. Adică nu mai am voie să mă enervez, să îmi fie frică, să fiu indispusă, să fiu leneşă pe alocuri sau să mă scobesc în nas niciodată, ca să nu facă şi copiii mei la fel?? Toată lumea face lucrurile astea, aşa că ar trebui să fie ok. Sau nu?

Vestea bună e că aşa cum învaţă lucrurile mai puţin plăcute, tot aşa pot învăţa şi lucrurile bune şi utile pentru un caracter virtuos, o dezvoltare armonioasă şi un stil de viaţă sănătos. Şi pentru că legea atracţiei a demonstrat de atâtea ori că gândurile se transformă aproape inevitabil în fapte, haideţi să ne concentrăm pe acţiunile pozitive pe care ar trebui să le facem de faţă cu copiii, pentru a le servi drept exemplu de urmat. Nu am să vă spun lucruri pe care le ştiţi deja, gen să îi incurajaţi pentru reuşite sau să nu ţipaţi la ei când greşesc; astea sunt arhicunoscute şi ţin până la urmă şi de bun-simţ; am să mă refer la lucruri pe cât de mărunte pentru noi, pe atât de importante pentru copii, care de multe ori trec neobservate şi le facem fără să ne dăm seama sau nu le facem, deşi ar trebui. Haideţi să vedem…

• să fim buni, politicoşi, amabili – un zâmbet oferit vânzătoarei de la magazin, răbdarea arătată în trafic, salutul adresat vecinilor de bloc sau locul oferit unei persoane mai învârstă în autobuz nu sunt deloc chestii demodate şi, văzute la părinţi, constituie lecţii valoroase pentru cei mici
• să ne arătăm afecţiunea – mai ales după ce copilul e mai mare, există tendinţa părinţilor de a reduce contactul fizic cu acesta; chiar dacă uneori copiii cer asta , “mama, sunt mare acum, nu mă mai pupa în faţa colegilor, că râd de mine”, ei au totuşi nevoie de manifestări de afecţiune – îmbrăţişările, sesiunile de gâdilat şi râs, o mână pe umăr însemn de sprijin la nevoie, fac mult şi învaţă copiii să manifeste la rândul lor afecţiunea
• să punem familia pe primul loc pe lista priorităţilor – nu banii, nu hainele, nu serviciul, ci familia. Arătându-ne afecţiunea şi grija pentru proprii părinţi, adică bunicii copiilor, îiînvăţăm pe cei mici să ne iubească şi să ne respecte la rândul lor când noi vom fi bunici. Şi lăsând pe mâine raportul acela către şefi pentru a putea ajunge la meciul de fotbal al puiului, îi arătăm acestuia că familia e pe primul loc, ceea ce reprezintă o fundaţie solidă şi permanentă pe care să îşi clădească viitorul
• să cerem ajutorul – mândria nu ar trebui să fie niciodată un impediment în a cere ajutorul cuiva într-o chestiune în care nu ne pricepem. Contrar mentalităţii atât de comune (şi greşite)  a românilor, conform căreia toţi ştim să facem de toate, de la machiaj până la instalaţii electrice şi de la reparat maşini la vindecat boli, există un motiv pentru care s-au creat meseriile cu şcolile şi specializările aferente. Haideţi să îi dăm Cezarului ce e al Cezarului şi să îi învăţăm pe copiii noştri că a cere ajutorul nu ţine de slăbiciune, prostie sau sărăcie, ci mai degrabă de isteţime, eficienţă şi economie de timp şi bani.
• să luptăm corect – micile neînţelegeri sau divergenţe de opinie între părinţi sunt normale. Iar pentru că din aceste dezacorduri cei mici învaţă despre controlul furiei, rezolvarea conflictelor, iubire şi comunicare, noi putem să le servim drept model păstrându-ne calmul, nivelul scăzut al vocii, precum şi având argumente oneste, la obiect şi care nu ofensează.
• să ne şi împăcăm – se întâmplă de multe ori ca părinţii să se contrazică sau chiar să se certe de faţă cu copiii, pentru ca mai apoi să se împace în spatele uşilor închise. Greşit. Copilul pierde astfel două lecţii importante: cum să îşi ceară scuze dacă a greşit şi/sau cum să treacă peste supărarea cauzată de ceilalţi.
• să fim atenţi cu cei din jur – o vizită dezinteresată făcută prietenilor, un mesaj de încurajare, un buchet de flori la ocazii speciale sau chiar un simplu compliment sincer sunt semne mici ale preţuirii celor din jurul nostru.
• să folosim cuvintele magice te rog şi mulţumesc – asta nu ţine doar de bunele maniere, ci şi de un mod pozitiv de a gândi. Prin simpla lor rostire, interlocutorului i se transmite o stare de bine.Să fim recunoscători pentru tot ce avem şi să îi învăţăm pe copiii noştri să fie la fel; prin rezonanţă, cei din jur vor începe să fie la fel.
• să spunem adevărul (chiar dacă e greu) – e o lecţie importantă şi pentru noi, şi pentru copii, să spunem adevărul indiferent de consecinţe. O vorbă din bătrâni spune că„greşeala recunoscută e pe jumătate iertată”.
• să ne susţinem punctul de vedere – bineînţeles, nu prin ceartă, insultă sau orbeşte, fără a ţine seama de context şi interlocutor. Dar nici reversul medaliei, să renunţăm la primul contraargument sau ton mai puternic  al interlocutorului, sau să ne schimbăm părerile şi principiile după cum bate vântul. Trebuie găsit un echilibru între aceste douăextreme, iar dacă noi îl găsim, şi copiii vor învăţa să facă la fel.
• să economisim – şi aici trebuie să găsim şi să dăm mai departe echilibrul între a cheltui tot iresponsabil şi a fi zgârcit cu cei din jur şi chiar cu propria persoană.

Iar cireaşa de pe tort este…

• să vorbim mereu în termeni pozitivi despre copiii noştri. Oricui. Oricând. Oriunde. Nu se ştie niciodată când micile urechi sunt ciulite şi ne sorb fiecare cuvinţel, aşa că e bine să răspândim bucuria pe care ne-o aduc copiii prin simpla lor existenţă şi cu atât mai mult cu fiecare reuşită , faptă bună sau etapă evolutivă parcursă. Când privim partea bună a lucrurilor, partea bună apare şi mai bună!