Cum şi când învăţăm copiii să renunţe

Publicat in 19/09/2013

La un moment dat în viaţă, din varii motive, fiecare am renunţat la ceva: o slujbă, o relaţie, o prietenie, o persoană dragă, o casă sau chiar un oraş. Unele pierderi au fost uşoare, altele mai grele; unii dintre noi au reacţionat bine, alţii mai puţin. Ideea e că, fie că vrem, fie că nu, pierderile şi renunţările fac parte din viaţa noastră, nu avem cum să le evităm la nesfârşit.

Ele fac parte şi din viaţa copiilor şi poate fi chiar o bătaie de cap pentru noi, părinţii, să găsim calea cea mai bună pentru a-i consola fără să le ştirbim încrederea în sine („Nu înţeleg de ce ai ţinut neapărat să mergi la cursul ăla de pictură, tu oricum nu ai talent la aşa ceva”), dar nici să le insuflăm o imagine pozitivă falsă şi să îi învăţăm să nu îşi asume propriile greşeli („ Lasă, puiul mamei, nu tu ai fost de vină că nu ai câştigat concursul, juriul a fost părtinitor… iar câştigătorul a fost mult mai slab decât tine…”). A-i învăţa pe copii cum să facă faţă unui eşec e o temă pe care o vom dezbate cu altă ocazie. Acum ne vom referi la modul în care putem să îi susţinem pe cei mici când vor să renunţe la o situaţie care nu le e favorabilă, înainte de a se ajunge la consolarea pentru un eşec.

Rosalyn Hoffman, una dintre cele mai cunoscute şi apreciate autoare americane, denumită în S.U.A. lifestyle guru, ne spune în una din cărţile sale că un copil mic nu are experienţa care să îl înveţe că, la început, lucrurile sunt grele, frustrante, confuze, poate chiar dezamăgitoare şi că satisfacţiile şi împlinirile vin după eforturi consecvente şi susţinute. Aşa că, pe lângă multe alte sarcini, tot pe umerii părinţilor cade şi sarcina de a-i încuraja pe cei mici la orice început, dar şi de a-i ajuta să renunţe când aşa e mai bine.

În primul rând, ne spune Hoffman, trebuie să îl ajutăm pe copil să conştientizeze adevăratul motiv pentru care vrea să renunţe. E pentru că nu a primit rolul principal în dansul de sfârşit de semestru? E pentru că prietenul lui a înscris mai multe goluri decât el în meciul trecut? Deseori, copiii vor invoca motive contextuale pentru a ieşi dintr-o situaţie care nu le convine şi cel mai uşor mod e să întoarcă spatele şi să plece. În acest caz, adultul trebuie să aibă o conversaţie deschisă cu micuţul, în care să îi explice că faptul că reuşita sau eşecul lui nu trebuie măsurate în funcţie de ceilalţi, iar comparaţia cu alţii nu face decât să creeze stări negative de invidie, ciudă, ranchiună, care vor adânci eşecul. Educaţia pozitivă învaţă copilul să se autodepăşească, să fie mereu mai bun decât a fost data trecută, şi nu mai bun decât fratele, vecinul sau colegul de bancă.

Apoi vine situaţia în care efortul depus de copil e mare, iar satisfacţia nu e chiar imediată, astfel încât copilul are tendinţa să pună armele jos şi să îşi îndrepte atenţia spre ceva mai uşor. Şi în această situaţie e binevenită o discuţie între părinte şi copil, în care părintele să îi explice micuţului că, de cele mai multe ori, bucuria reuşitei e mai mare dacă şi strădania e pe măsură. Hoffman îndeamnă părinţii să îi încurajeze pe cei mici să încheie setul respectiv de activităţi în ciuda greutăţilor întâlnite şi să privească situaţia ca pe un prilej de a lua contact cu lucruri noi, chiar dacă nu va face performanţă din ele. Şi, cine ştie, poate până la sfârşitul setului respectiv, atitudinea şi părerea copilului se va schimba.

Alte motive pentru care copiii ar putea să vrea să renunţe sunt situaţiile când simte că nu e integrat în grup de către ceilalţi copii sau chiar de către profesor /antrenor sau când ceilalţi îl iau peste picior sau râd de el (chiar dacă dumneavoastră vi se pare că sunt chestii copilăreşti şi neimportante, nu uitaţi că nu sunteţi dumneavoastră în locul copilului, iar sentimentele lui sunt reale şi importante pentru el). În aceste cazuri, încercaţi să purtaţi o discuţie cu profesorul /antrenorul, să vedeţi în ce măsură poate sau e dispus să intervină pentru rezolvarea problemei; dacă sesizaţi că probabilitatea e să nu facă mare lucru, atunci calea înţeleaptă este de a alege alt profesor sau alt colectiv, cu care copilul să rezoneze mai bine, sau poate chiar amânarea respectivei activităţi pe un moment ulterior când copilul va fi mai pregătit fizic şi psihic.

Se poate întâlni şi situaţia în care copilului nu îi place sau nu are înclinaţie către o anumită activitate la care a fost înscris de către părinte. Micuţul poate , sau nu, să se plângă de acest lucru, dar nu cere în mod expres să nu mai participe la respectivele cursuri. Aici intervine bunul-simţ al părintelui, care ar trebui să observe această luptă cu sine a copilului său şi să stabilească, printr-o discuţie sinceră cu acesta, care este motivul pentru care continuă să meargă la acele activităţi, deşi e limpede că nu îi fac plăcere. Poate că nu vrea să îşi dezamăgească părintele? Poate e prea perfecţionist, iar renunţarea la ceva l-ar face să aibă o stimă de sine scăzută? Părintele e responsabil să clarifice aceste motive şi să îi explice micuţului că uneori în viaţă e necesar să renunţăm la anumite lucruri, dar această renunţare nu e echivalentă cu un eşec, ci din contră – e o alegere sănătoasă care îl scuteşte pe copil de eforturi şi suferinţe inutile, iar părintele nu va fi dezamăgit şi nu îl va iubi mai puţin dacă puiul alege altă cale decât cea pregătită de el.

Nu în ultimul rând , Hoffman ne sfătuieşte să îi lăudăm pe cei mici pentru eforturile depuse, să le arătăm că suntem mândri de ei că se cunosc suficient încât să îşi ştie limitele şi preferinţele şi să îi încurajăm să încerce lucruri noi.

Oricare ar fi motivul, exprimat sau neexprimat, pentru care copilul doreşte să renunţe la o anumită activitate sau situaţie, esenţial este sprijinul părintelui. Dacă părintele îi arată că îl iubeşte şi îl susţine, indiferent de alegere, copilul are baza solidă pentru a-şi construi încrederea în sine necesară pentru a lua deciziile potrivite pentru el.