Prima pagină / Părinţi informaţi / Educație / “Dacă nu eşti cuminte, Moşul nu-ţi va aduce nimic!” sau cum ajunge un personaj de poveste obiect de şantaj

“Dacă nu eşti cuminte, Moşul nu-ţi va aduce nimic!” sau cum ajunge un personaj de poveste obiect de şantaj

Publicat in 14/12/2014

Care-i problema dacă ameninţăm un pic copiii cu ajutorul Moşului, ca să-i facem să se comporte cum vrem noi? Nu poate fi nimic rău în asta, nu? Doar se practică de când lumea, ne-au făcut-o şi nouă părinţii, cu siguranţă au învăţat aşa şi ei de la părinţii lor, deci putem duce mai departe „tradiţia de sărbători”, nu?

Haideţi să ne gândim mai bine…

E foarte adevărat că aproape toţi părinţii şi bunicii se folosesc de acest personaj pentru a-i determina pe copii să facă ce vor adulţii, fără crize şi certuri. Doar că acest lucru îl transformă pe bietul Moş Crăciun dintr-un personaj generos şi vesel într-un judecător al binelui care se uită cu ochi critic şi  cu o sprânceană ridicată la tot ce fac copiii, iar la fiecare abatere de la spusele adulţilor mai taie câte o jucărie de pe listă… Sună ca o mare conspiraţie a adulţilor uniţi împotriva copiilor răi … Şi cam taie din bucuria sărbătorilor, dacă ne gândim la bietul suflet de copil, care aşteaptă cu nerăbdare crescândă să primească verdictul: a fost bun? A corespuns aşteptărilor adulţilor importanţi din viaţa lui? Va primi cadouri, iubire şi apreciere?

Privită din acest unghi, binecunoscuta şi larg-folosita replică : „Dacă nu eşti cuminte, nu primeşti nimic de la Moş!” arată ceea ce este cu adevărat: şantaj şi mită.

Specialiştii în creşterea şi educarea copiilor au început să tragă tot mai des semnalul de alarmă cu privire la folosirea recompensei / mitei în relaţia cu copiii. Ei spun că acest instrument e greşit din mai multe motive.

Unul ar fi că învaţă copilul să facă un lucru pentru cu totul alte motive decât cele corecte. Cu toţii am vrea ca cei mici să-şi facă ordine în camere sau să termine lucrul început pentru că sunt conştienţi că aşa e cel mai bine şi pentru că relaţia lor cu noi, părinţii, e suficient de puternică încât cel mic să aibă încredere în ce-i cere adultul şi să îi facă plăcere să asculte îndemnurile părintelui.  Nu să-şi frece mâinile cu viclenie, imaginându-şi grămada de jucării ce-l aşteaptă sub brad. Cu siguranţă nu vrem să încurajăm o atitudine de tipul: „Mie ce-mi iese?” sau „Dacă mie nu-mi iese nimic, nu mă obosesc…”.

Un alt motiv ar fi că recompensele sunt o formă de manipulare ascunsă sub masca generozităţii. Dar aici nici măcar nu e cazul de aşa ceva, pentru că această formă de recompensă-manipulare e chiar de mai joasă speţă : nici măcar nu ne asumăm responsabilitatea pentru „decizia” Moşului de a da copilului cadou. Ne ascundem în spatele Moşului, pasăm toată răspunderea pe el: e decizia lui, nu a noastră, dacă copilul s-a ridicat sau nu la înălţimea aşteptărilor. Ce convenabil, nu?

Apoi e chestiunea folosirii etichetelor de „copil cuminte”, „copil bun”. Cam vastă gama aceasta a aşteptărilor pe care le insinuează cuvintele cuminte şi bun. Ce înseamnă de fapt că un copil e bun? În afara faptului că atunci când nu e bun, e, din principiu, rău. Chiar vrem să ne creştem copiii repetându-le că sunt răi? Să nu ne mirăm peste ani că profeţia noastră s-a îndeplinit şi copilul chiar a ajuns rău…

Când un copil face o alegere greşită, îşi iese din fire sau se comportă într-un mod considerat de noi inacceptabil, dacă îl facem să se simtă vinovat, ruşinat sau abandonat nu o să schimbăm situaţia. Atrăgându-i atenţia că nu e suficient de bun pentru vizita Moşului sau că nu merită atenţia acestuia nu vom reuşi decât să îi scădem stima de sine şi să îl învăţăm că iubirea şi aprecierea sunt condiţionate şi depind de ceva ce el face sau nu.  Specialiştii spun însă că baza cea mai solidă a unei relaţii sănătoase părinte-copil e iubirea necondiţionată , când copilul se simte acceptat, iubit şi apreciat aşa cum este el; indiferent de comportament, e mereu iubit şi demn de iubire.

„Dacă nu mănânci tot / nu dormi de amiază/ iei punct negru la grădiniţă etc. , nu vine Moşul şi nu o să primeşti nimic”… Ce mesaj oribil transmitem copiilor! Că sunt atât de răi încât Moşul cel vesel şi generos, căruia îi face plăcere să dăruiască tuturor, îi va trece pe ei cu vederea. E o ameninţare dureroasă pentru un copil, fie că o ducem la îndeplinire sau nu. În marea majoritate a cazurilor, ameninţarea rămâne atât – o ameninţare, copilul primind totuşi cadoul de Crăciun, dar închipuiţi-vă aşteptarea, frământarea, gândurile …

Şi chestia e, toţi psihologii şi specialiştii spun asta, că copiii, în special cei mai mici care cred încă în Moş Crăciun, nu pot să-şi controleze întotdeauna cu uşurinţă comportamentul, impulsurile şi trăirile, şi nu fac mereu alegerea corectă. Nu sunt încă suficient de maturi şi le lipseşte experienţa. Prin comportamentul nostru, noi toţi comunicăm nevoile noastre. Fie că vorbim de sfidare crasă, urlete sau amânarea unui îndemn, toate comportamentele exprimă un mesaj, o nevoie nesatisfăcută de conectare cu adultul. Ori dacă noi ne folosim de Moş ca să împiedicăm astfel de comportamente, nu o să obţinem satisfacerea nevoii care le-a generat şi nici apropierea emoţională care e necesară pentru a obţine de bună-voie comportamentele dorite.

Mita şi ameninţarea nu îşi au locul într-o relaţie autentică de iubire, empatie, acceptare. În loc să ne ascundem după Moş, copiii noştri au nevoie ca noi să fim acei conducători blânzi, capabili să le înţeleagă şi să le accepte sentimentele şi nevoile, să le impună limite şi să facă faţă cu calm şi iubire la manifestările de rebeliune pe care le provoacă aceste limite. Şi, mai presus de toate, mesajul cel mai important pe care îl putem transmite copiilor e că sunt iubiţi necondiţionat.

Crăciunul şi sărbătorile de iarnă sunt un prilej de bucurie, de aşteptare a magiei, de generozitate. Bineînţeles că Moşul va veni la fiecare copil. E sezonul iubirii, al iertării, al binelui din noi toţi. Să aveţi un Moş îmbelşugat!

Larisa Pop