copil cu nas de pinnochio

MINCIUNA la copii – cât e normal şi când ar trebui să ne îngrijorăm?

Publicat in 29/08/2013

Minciuna reprezintă ascunderea sau mistificarea adevărului. Aceasta presupune conştientizarea distincţiei între adevărat şi fals. Or, copilul mic confundă realitatea cu imaginarul şi are impresia că, din momentul în care spune ceva, această afirmaţie este o realitate. Aceasta se numeşte „credinţă asertivă” (P. Janet).

Nu putem vorbi de minciună decât după vârsta de 7 ani. Copilul mic nu-şi dă seama că interlocutorul său nu-i ghiceşte gândurile. Când îl minte, el consideră că este un mod de a se juca sau de a se opune, dar nu că-l înşeală deliberat. Copiii foarte mici deformează realitatea sau fabulează: ei îşi imaginează un tată erou sau atotputernic (tatăl meu e poliţist), o familie milionară. Îşi inventează o dublură, fapt care nu trebuie să persiste până la adolescenţă, când semnifică o tulburare de identitate. Copiii singuri la părinţi îşi inventează cu plăcere unul sau mai mulţi fraţi şi surori.

Anumite fabulaţii pot apărea atunci când copiii îşi imaginează unele atitudini negative sau agresiuni sexuale. Fantasmele legate de violenţă pot fi alimentate de serialele de la televizor, desenele animate, cele mai multe cu violenţă. În Psihanaliza poveştilor cu zâne, B. Bettelheim evocă acest „întuneric imaginar” prin care copiii se debarasează de anxietatea resimţită în faţa unor realităţi.

Unele studii au dus la concluzia că majoritatea copiilor care mint au părinţi care, la rândul lor, mint. Minciunile referitoare la iepuraşul de Paşti sau la Moş Crăciun sunt o factură aparte, dar faptul de a-i auzi pe părinţi spunând la telefon că nu sunt acasă, sau de a spune agentului de circulaţie că nu au văzut semaforul roşu, implică principii educative proaste.

Minciuna copilului, ca şi cea a adultului, are adesea un scop utilitar: să nu fie dojenit, să-şi ascundă notele proaste, să  evite pedepsirea, să obţină admiraţia generală, etc. Este de asemenea un mod de revendicare: îşi păzeşte „grădina”  sa secretă şi arată numai ceea ce vrea, când vrea.

Conform studiilor despre delicvenţă şi minciună, minciuna este de două ori mai frecventă la copiii care au conduită antisocială (furt, vagabondaj, vandalism). Un nivel intelectual redus facilitează recurgerea la minciună, ca o compensaţie, dar este posibil ca şi copiii inteligenţi să mintă cu multă abilitate, fără a se face remarcaţi.

Munciunile repetate ale unui copil mai mare de 7 ani trebuie luate în serios. Nu trebuie să închideţi ochii, fiind astfel complice, dar nici să fiţi încrezători la orice aluzie şi să vă arătaţi înspăimântati şi agresivi faţă de micuţul mincinos. Dacă minciuna persistă, este necesară îngrijirea psihologică (psihoterapie de susţinere, afirmarea eului, psihoterapie analitică).

În ceea ce-i priveşte pe părinţi, ei trebuie să spună întotdeauna adevărul, chiar dacă li se pare că este prea dur pentru un copil, cum ar fi cazul unui deces. Copilul percepe întotdeauna realitatea, chiar dacă se încearcă ascunderea ei şi îşi pierde încrederea în părinţii săi dacă îşi dă seama că l-au înşelat.

 

Voichiţa Şoldan

Psiholog/ Logoped