gimnastica

Mişcarea: condiţia dezvoltării armonioase

Publicat in 02/12/2013

La naşterea unui copil, toţi părinţii doresc să crească un copil sănătos, cu suflet liber şi cu o minte curată. Cum poate contribui educaţia corpului la atingerea acestui scop nobil? Şi totuşi …cât de des aud copiii noştri: „Nu alerga, nu sări, nu te duce, nu te căţăra! O să cazi!…..”

Una din caracteristicile vieţii moderne a copiilor noştri este lipsa de mişcare, cu binecunoscutele ei consecinţe: creşterea în greutate, scăderea rezistenţei la îmbolnăviri. Dar este oare mişcarea doar un modelator al corpului? Asistăm şi la scăderea încrederii în sine, a capacităţii de discernământ, a voinţei, a tenacităţii.

Pentru creşterea copiilor sănătoşi, trebuie să înţelegem cum se desfăşoară dezvoltarea sugarului şi a copilului mic. Fiecare etapă a dezvoltării prin mişcare are o importanţă enormă: la început sugarul se târăşte, apoi începe să „meargă în patru labe”, pentru ca abia apoi să se ridice în picioare, să meargă, să vorbească şi în cele din urmă să gândească. Este bine să avem răbdare şi să asigurăm condiţiile necesare pentru ca fiecare copil să parcurgă, în ritmul său propriu, toate etapele enumerate. Graba de a-i învăţa să meargă cât mai repede, fără integrarea reflexelor arhaice, poate duce la surprize în momentul dezvoltării scrisului, al învăţării, al dezvoltării comportamentului.

Lipsa mişcării libere duce la lezarea organelor senzoriale. Aşa cum văzul se dezvoltă după naştere în funcţie de intensitatea luminii la care este expus sugarul, tot aşa propriorecepţia şi simţul echilibrului pot suferi în caz de stimulare deficitară sau excesivă. Atât deficitul ,cât şi excesul de lumină deteriorează simţul văzului. Prin intermediul propriorecepţiei deţinem o coordonare involuntară a mişcărilor, de la clipire şi până la mişcarea degetelor picioarelor. Dezvoltarea acestei coordonări devine aparentă doar când este deficitară, ca de pildă în cazul unui copil singuratic, care priveşte cu tristeţe jocul colegilor. El nu este în stare să se integreze în mişcările grupului, încurcă adesea direcţiile şi este ignorat de colegii săi. Propriorecepţia poate fi tulburată de agitaţia excesivă în jurul sugarului şi a copilului mic, sunete de intensitate mare, lipsa condiţiilor pentru somnul liniştit sau din contră, lipsa totală a mişcării fizice şi psihice în faţa televizorului. Dacă propriorecepţia se dezvoltă nestânjenită, copilul poate urmări cu uşurinţă mişcările exterioare, dar dacă această funcţie este deficitară copilul devine şovăitor, speriat, neputincios. Aici e bine să luăm în considererare şi faptul că dacă poţi simţi propriile mişcări fizice şi psihice, atunci poţi fi în stare să te acordezi cu sentimentele altuia, să înţelegi gândurile sale neexprimate. Această capacitate se numeşte empatie. Dacă se atrofiază mişcarea în viaţa copiilor noştri , putem să ne aşteptăm şi la dispariţia empatiei din viaţa lor sufletească.

Un alt simţ esenţial este cel al echilibrului. În poziţie verticală trebuie să ne păstrăm permanent echilibrul. Dezvoltarea deficitară a simţului echilbrului poate fi ilustrată de exemplul unui alt copil, care trebuie să îndeplinească o sarcină, de pildă să scrie în caiet. El amână efectuarea acestei acţiuni, ascuţindu-şi prioritar toate creioanele, fugind la WC, făcând ordine pe masă, în ghiozdan, pentru ca în cele din urmă să declare că nu va reuşi să scrie. El este timorat permanent de sentimentul insuccesului. Simţul echilibrului asigură liniştea interioară. Dacă acest simţ se dezvoltă deficitar, copilul nu poate umbla cu capul ridicat, devine nesigur, nu are încredere de sine şi în plus dezvoltarea simţului dreptăţii, al puterii de discernământ, se leagă tot de dezvoltarea armonioasă a acestui simţ.

Va urma

Dr. Santa Dora, medic de familie, dietetician- nutriţionist licenţiat

Tags: , ,