Mişcarea, o condiţie a dezvoltării armonioase (II)

Publicat in 23/12/2013

Cred că ar trebui să ne lăsăm copiii în primii șapte ani să se miște în voie, ghidați de imaginația lor, fără constângeri. Astfel, ei ar beneficia de o zestre bună pentru abilitatea de a socializa, atunci când va trebui să stabilească și să respecte reguli de joc și să se înțeleagă unii cu alții. Un copil mic sănătos este mereu activ. Trăind în lumea imaginilor fanteziei , copiii se află într-o continuă mișcare, pentru ca mai târziu să ajungă la vârsta inerției, în care lumea devine obiectivă , intelectualizată. Imaginați-vă un luminiș în care sunt adunați 7 copii cu vârsta de 7 ani. Apoi un alt loc, în care s-au adunat tot 7 copii de 14 ani. Vedeți două imagini total diferite?

Am putea să ne imaginăm împreună stânci, copaci, gropi, o junglă cu liane și să povestim o întâmplare imaginară, ca dintr-un vis: “Am trecut printr-o pădure cu o singură cărare, am auzit un foșnet, m-am întors, dar n- am zărit nimic. Apoi am început să fug pentru că am auzit un foșnet mai puternic, m-am întors și am zărit o trompă care se apropia de mine, până m-a atins. Apoi totul a dispărut. Brusc, am început să simt că îmi crește nasul tot mai mult, până a devenit o trompă de elefant și m-am trezit. Dar simt că mă mănâncă nasul încă și parcă începe să crească”… și atunci putem să alergăm după copiii care s-au identificat cu imaginea poveștii și au îmbrăcat efectiv mișcarea ca pe o pelerină.

Există copii care sunt prea activi în clasele elementare. De obicei părinții îi lasă să se miște după amiază , cu speranța de a-i liniști. Trebuie să recunoaștem însă, că omul își perfecționează abilitatea de mișcare prin exercițiu. O mamă isteață îi poate povesti copilului despre savana unde trăiesc leii, care pentru a-și hrăni puii trebuie să vâneze sub soarele dogoritor. Antilopele sunt foarte agile, au auzul și văzul foarte dezvoltat, aud cel mai mic zgomot, percep cea mai mică mișcare și fug extrem de rapid. Leoaica își învață puii cum să stea nemișcați și să se pitească în liniște. Copilul poate exersa cum să stea liniștit, retrăind această imagine de mai multe ori din joacă.

În lumea imaginației regulile fiind plastice, ușor transformabile, copilul se poate identifica cu mișcarea, pentru ca apoi să ajungă în lumea obiectivă a sportului, unde regulile sunt stabile, iar mișcările devin specializate.

Sportul s-a dezvoltat în Grecia antică, pentru a servi la dezvoltarea fizică, psihică și spirituală. În alergare, pașii se succed cu tenacitate fără oprire până la destinație. În timpul unei sărituri, în fluxul continuu al mișcării, sportivul își adună voința la un moment dat, pentru a se desprinde de sol și a zbura. Tot asfel în viață, există momente când am avea nevoie să ne concentrăm voința pentru a îndeplini ceea ce avem de făcut. În lupte trebuie să ne fixăm bine cu picioarele de sol când întâmpinăm adversarul. Tot așa în viață, copilul va trebui să-și realizeze o bază solidă de existență. Discul zboară frumos, dacă aruncătorul își deschide larg brațele. Aruncarea suliței poate fi simbolul încrederii în îndeplinirea țelurilor. Nu există țeluri imposibile. Einstein obișnuia să spună: ”fiecare știe că există lucruri nerealizabile, până când cineva, care neștiind nimic despre acestea, le realizează”.

Exersarea simultană a celor cinci mișcări cu cele cinci calități: alergarea, săritura, deschiderea , încrederea și orientarea spre țeluri, înseamnă joacă. Copilul ajunge la vâsta corespunzătoare sportului în jurul clasei a cincea, când din mișcarea lui dispare ușurința copilărească, dar încă nu a apărut inerția adolescenței.

Dr. Santa Dora, medic de familie, dietetician- nutriţionist licenţiat