Prima pagină / Jurnal de redacţie / ”Nu cred în nota 10!”

”Nu cred în nota 10!”

Publicat in 03/10/2014

Dragii mei,

Am citit zilele trecute un interviu care m-a pus pe gânduri. E genul de articol care pune punctul pe i şi spune lucrurilor pe nume. E vorba despre un interviu luat de redactorii de la Totul despre mame Oanei Moraru. Oana este consultant educațional și unul dintre pionierii învățământului privat din România.

Am să spicuiesc aici câteva lucruri pe care le-a spus Oana, în speranţa că tot mai mulţi părinţi îşi vor da seama de importanţa crucială pe care o are şcoala şi educaţia de calitate asupra copilului, a viitorului său şi, în final, al nostru, ca oameni, ca naţiune. Aşadar, citiţi şi luaţi aminte:

“Vedeți, în școală am învățat să aplic niște rețete – numite “planuri de lecție”. Copiii m-au învățat să le arunc. Mi-au arătat că există o cu totul altă cale: cea a comunicării spontane, a jocului, a tensiunilor cognitive, a fascinației problemelor. Tot de la copii am învățat ca învățarea e un joc. Că implică reguli, strategie, cooperare și mai ales amuzament.

Mi se pare că suntem blocați la nivelul 1 al jocului gândirii. La nivel de intenție, Ministerul Educației a generat tot felul de documente pretențioase despre cadrul învățării în România – unele copiate cuvânt cu cuvânt din reformele altor țări. Nimeni nu le-a înțeles. Toți predau după stilul în care ei înșiși au crescut și se îndârjesc să ajusteze gândirea copiilor la obișnuințele și limitările lor.

Conducerea școlilor și a inspectoratelor e stabilită politic, sindicatele au tot interesul să prezerve starea de fapt, părinții sunt ținuți departe de deciziile curriculare, conținuturile sunt uniforme în toată țara după principiul “măsurii universale”, profesorii sunt aleatoriu numiți de la centru, examenele lor nu dau măsura calității la catedră, iar supapele de supraviețuire sunt meditațiile și traficul de influență. Nici creșterea salariilor, nici dotarea școlilor nu vor produce un salt în gândirea oamenilor de la catedră. Nu zic că nu sunt peste tot în țară și câteva sute de profesori excepționali. Din mâna lor, însă, nu va ieși o masă critică de copii foarte buni care să schimbe viitorul acestei țări.

Școala românească, în ciuda propagandei despre excepționalii elevi români, n-a servit niciodată intereselor copiilor. Lor li se dă același fel de mâncare ca acum 30 de ani: învățare prin aplicare, recunoaștere și memorare. Nu se accesează decât nivelul 1 al piramidei operațiilor cognitive. Din sistem scapă cine poate, un procent natural de vreo 6 % de copii isteți. Media copiilor români rămâne mediocră și predispusă la un analfabetism funcțional.

Să nu uităm că părinții sunt, în majoritate, copiii maturizați ai sistemului conformist, birocratic și înțepenit al școlilor publice. Sistemele lor de evaluare sau apreciere au fost modelate în acest context. Nu cred că părinții români sunt toți pregătiți pentru diversitate, analiză și decizie. Din observațiile mele de peste 18 ani, cei care aleg altceva pentru copiii lor sunt fie cei care au funcționat deja în companii dinamice, active, multinaționale, fie cei care conduc afaceri mici și mijlocii, oameni modești, dar care au intuit, în focul pieții, că e nevoie să investească în copiii lor altfel. Că e nevoie pentru viitor de alte competențe decât cele transmise în școala tradițională.

Avem nevoie de o școală “altfel“ pentru că astăzi se nasc copii cu stiluri de învățare și inteligențe diferite. Ei sunt generația vizualului și a tehnologiei: gândesc cu o iuțime uimitoare în imagini, procesează realitatea într-un ritm pe care noi îl deplângem când afirmăm frustrați că “timpul trece prea repede”. Pentru ei timpul nu trece repede; ei sunt copii ai vremurilor lor, adaptați la ritmul trepidant al informației mereu în schimbare : sunt iuți, aparent nerăbdători sau agitați, cu nevoie de stimuli puternici, cu salturi neașteptate în gândire, cu moduri de procesare a informației pe care educatorii actuali nu le înțeleg sau nu le apreciază. În școlile “altfel” simți energia de la intrare, exact ca atunci când intri într-o casă.”

… Pe când o şcoală altfel şi la noi?

Larisa Pop

articolul complet pe www.totuldespremame.ro – Oana Moraru: ”Nu cred în nota 10!”