Palma cea de toate zilele
Publicat in 01/10/2013Am auzit cu toţii despre ea şi, mai grav, unii dintre noi au şi experimentat-o creditând-o ca instrument nelipsit din arsenalul destinat pentru a educa tânăra generaţie, conform deja binecunoscutului principiu „bătaia e ruptă din rai” cu forma sa mai pământeasca “eu te-am făcut, eu te omor”. Cert este că în prezent, cam toate instituţiile cu atribuţii în domeniu încep să ia măsuri şi să înfiereze stilul educaţional având la bază “principiul” de mai sus. Singura problemă este că instituţiile cu pricina nu prea ajung, cu suficiente argumente, la urechile vizate, începand cu instituţiile de învăţământ (şcoli, grădiniţe) şi terminând cu noi, părinţii, şi societatea din care facem parte, încapăţânaţi ca un catâr în faţa schimbării şi ignorând total exemple cât se poate de concludente de cazuri de traume la copii.
Ceea ce e foarte important de ştiut este că abuzul cuprinde cam toate formele de violenţă fizică sau psihică. Aşadar, trebuie să fim conştienţi că orice fel de comportament prin care „ne arătăm muşchii” dorind să dovedim cât suntem noi de adulţi în scopuri “educative”, de la intimidare, neglijare, umilinţă, insultă, sau chiar lovire, provoacă o traumă! Consecinţele violenţei ating toate sferele de dezvoltare fizică-psihică-socială şi aş aminti doar câteva în aceaşi ordine: echimoze, fracturi, leziuni interne, dureri de cap, stări de vomă – culpabilitate, teama excesivă, neîncredere în propria persoană, insecuritate, depresie, disfuncţii în sexualitate – agresivitate, neîncredere, singurătate, tulburări de relaţionare, integrare socială. De modele de comportament ce să mai vorbim? Impulsivitatea, agresivitatea verbală, consumul de alcool şi substanţe interzise pot fi consecinţe sigure ale unui ideal de „educaţie sănătoasă” bazat pe principiile de mai sus.
Pentru a completa imaginea a ceea ce înseamnă “efect educaţional” am să încerc să descriu câteva din trăirile pe care un copil traumatizat le experimentează şi anume: sentimentul de injustiţie – se transmite ideea că cel puternic deţine puterea, mai ales în cazul celor slabi şi lipsiţi de apărare (cum se simte el); sentimentul de frică – trăieşte într-o stare permanentă de alertă şi aşteptare anxioasă; sentimentul de vinovăţie – copilul crede că greşeşte frecvent şi că pedepsele primite sunt îndreptaţite fiind direct răspunzător de supărarea părinţilor; sentimentul că nu este acceptat, dorit sau iubit – odată prezente ameninţările, umilinţa, loviturile, nu prea rămâne loc de încredere şi dovezi de iubire. Chiar dacă ulterior părintele îşi exprimă regretul, rămâne dovedit că el, părintele, este capabil să-l rănească.
Nu trebuie să uităm că suntem modele şi exemple pentru copiii noştri. Felul în care ne comportăm reprezintă pentru ei adevărate lecţii de viaţă, mai ales că ei nu ştiu să discearnă între bine şi rău, deci pentru ei un comportament agresiv din partea adultului va reprezenta o normalitate, un “aşa trebuie să fac şi eu”.
Dragi părinţi, ştiu că nu este nicio şcoală care să ne pregătească pentru meseria de părinte, una cu normă întreagă şi fără posibilitate de ieşire la pensie, dar nu uitaţi de vorba bună, de exemplele pozitive, de modelele demne de urmat. Şi, poate cel mai important, nu uitaţi de faptul că o dată, nu foarte demult, aţi fost şi voi copii şi că aţi făcut la rândul vostru năzbâtii şi năzdrăvănii.
Psih. Daniel Popescu – Fundaţia Alpha Transilvană