Preşcolarii, şcolarii şi blestemul lui “bravo”

Publicat in 09/10/2013

Dacă s-ar face o statistică a celor mai folosite cuvinte adresate copiilor, mai ales celor mai mici dintre ei, pseudo-încurajatorul “bravo” ar deţine cu siguranţă podiumul. Dacă judecăm după frecvenţa cu care îl auzim rostit în parc, la zile de naştere, la întâlniri cu prietenii şi în vizitele la bunici, putem spune că a ajuns de-a dreptul un tic verbal.

Ştim cu toţii că pedepsele, fie ele fizice (palma, bătaia) sau psihice (izolarea, umilirea, jignirea) nu sunt o soluţie. Ştim că nici etichetele negative – “eşti rău / obraznic / nepoliticos etc.” nu sunt o soluţie de educare eficientă a copiilor. Multe dintre cărţile despre educaţia copiilor ne sfătuiesc să le vorbim frumos, să îi încurajăm, să îi lăudăm. Dar sunt şi experţi, printre care şi Alfie Kohn – autor american, considerat unul dintre fondatorii educaţiei progresive, care a stârnit controverse în rândul tradiţionaliştilor şi conservatorilor datorită viziunilor sale liberale – , care pun la îndoială (printre altele) beneficiile şi eficienţa laudelor adresate copiilor.

În cărţile lui, Punished by Rewards (Pedepsiţi de recompense) şi Unconditional Parenting (Parenting necondiţionat), precum şi în câteva articole publicate în prestigioasa revistă americană “Parents”, Kohn subliniază importanţa sprijinului acordat copiilor, a încurajărilor, a iubirii necondiţionate, a îmbrăţişărilor şi a nevoii de a le crea o imagine de sine pozitivă şi sănătoasă. Totodată, atrage atenţia asupra pericolelor pe care lauda le aduce în educaţia copilului, punctând câteva motive pentru care “bravo” şi alte asemenea laude (pentru uşurinţa exprimării, vom folosi termenul generic “bravo” pentru a denumi laudele inutile) fac mai mult rău decât bine, cu referinţe la alţi specialişti în domeniu. Iată aceste motive.

Manipulează copiii. Să ne gândim puţin: un copil de 2 ani reuşeşte să ducă paharul de la mama la tata fără să verse; un copil de 5 ani îşi termină planşa de colorat fără să iasă din contur; un copil de 8 ani îşi face ghiozdanul fără să uite nimic – toţi primesc din partea părinţilor câte un “bravo” călduros. Cine are de câştigat? E vorba despre o nevoie împlinită a copilului sau mai degrabă despre faptul că noi suntem mulţumiţi că s-au comportat conform regulilor noastre?

Rheta DeVries, profesor de educaţie la Universitatea din Iowa, numeşte acest gen de comportament “control învelit în zahăr” – adică noi facem ceva copilului, prin care îl determinăm să se comporte cum vrem noi, ceea ce nu e cu nimic diferit de efectul pe care îl au recompensele materiale sau pedepsele. E eficient pe termen scurt, dar nu oferă copilului respectul pe care l-ar primi dacă părintele ar relaţiona cu el, angajându-l într-o conversaţie despre ce şi cum a făcut un anumit lucru, despre cum s-a simţit el făcându-l sau cum i-a făcut pe ceilalţi să se simtă etc.

Eficienţa pe termen scurt a lui “bravo” e dată de dependenţa copilului de părinţi şi de nevoia acestuia de a primi aprobarea lor, explică Kohn. Iar noi, ca părinţi, avem datoria morală de a nu profita de această dependenţă după bunul plac. Un “bravo” pentru ceva ce ne-a făcut viaţa mai uşoară e de fapt o manipulare, iar copiii pot simţi că sunt manipulaţi, chiar dacă nu ştiu să exprime acest lucru în cuvinte.

Strică încrederea în sine a copilului. Pare paradoxal, dar “bravo”-ul rostit din toată inima de un bunic mândru de nepotul său nu îl ajută deloc pe acesta să îşi crească stima de sine. Din contră. Cu cât lăudăm mai mult anumite comportamente, acţiuni sau creaţii ale copilului, cu atât îl învăţăm pe acesta să depindă mai mult de evaluările noastre, preferinţele noastre, deciziile noastre despre ce e rău şi bine. Asta îi face să-şi măsoare valoarea în funcţie de ceea ce îi mulţumeşte pe ceilalţi, ignorând propriile nevoi şi sentimente.

Un studiu al Universităţii din Florida a demonstrat faptul că studenţii care au fost lăudaţi mai des de către profesori, erau mai ezitanţi la răspunsuri şi aveau tendinţa de a răspunde pe un ton întrebător -“Păi… în 1965?”. De asemenea, le lipsea siguranţa de a-şi susţine ideea dacă un adult nu era de acord, renunţau mai uşor la sarcinile dificile şi nu propuneau varianta lor celorlaţi colegi de teama de a nu fi respinsă.

În concluzie, “bravo” nu oferă siguranţă copilului, ci îi ştirbeşte încrederea în sine. Ba mai mult, poate crea un cerc vicios de genul : cu cât lăudăm mai mult, cu atât copilul are nevoie de mai multe laude, iar pentru asta noi plusăm cu laudele. Rău destul, asta duce la adulţi care au constant nevoie de aprobarea şi preţuirea celor din jur pentru a se simţi bine în pielea lor. Cu siguranţă nu vrea nimeni asta pentru propriul copil.

Fură satisfacţia reuşitei. Când un copil reuşeşte să facă ceva conform propriilor valori, el merită să fie lăsat să savureze momentul, să fie mândru de ceea ce a învăţat şi a realizat; ori dacă părinţii, bunicii sau persoana care îl îngrijeşte sare repede cu “bravo”, practic îi spune copilului cum să se simtă.

Kohn subliniază aici faptul că sunt momente când evaluarea şi îndrumarea noastră sunt necesare şi binevenite, mai ales în cazul preşcolarilor. Dar când cineva emite constant judecăţi de valoare, acestea ajung să fie deranjante şi potenţial periculoase pentru copilul care acum învaţă despre lume, valori, principii. Din păcate, puţini realizează că “bravo” este tot atât o judecată de valoare pe cât este “eşti rău” sau “dezordonato!”

Ceea ce trebuie să reţinem privitor la laude e că, mai presus de faptul că sunt pozitive, sunt judecăţi. Şi nimănui nu-i place să fie judecat, inclusiv copiilor. Când puiul face ceva bun sau frumos, rezistaţi tentaţiei de a-i da un verdict (“este foarte frumos”, “este bine”), ci mai degrabă daţi-i ocazia să împartă bucuria reuşitei cu dumneavoastră.

Face să dispară interesul. Un copil care primeşte un “bravo” pentru că e adorabil când dansează în faţa televizorului, va continua să danseze atât timp cât este privit de un adult. Când atenţia adultului s-a îndreptat în altă parte, acelaşi lucru se întâmplă şi cu interesul copilului.

Lilian Katz, o autoritate în domeniul creşterii şi educării copiilor, avertizează că au fost puse în evidenţă multe dovezi ştiinţifice conform cărora cu cât cineva e mai recompensat pentru ceva ce face, cu atât are tendinţa să piardă interesul în activitatea propriu-zisă, iar scopul glisează de la bucuria acţiunii la primirea recompensei – fie ea o bomboană, o diplomă, bani sau “bravo”.

Reduce performanţa. De parcă nu era suficient de rău că “bravo” şi familia lui distrug încrederea în sine, fură plăcerea şi alungă interesul, performanţa copilului are şi ea de suferit de pe urma laudelor. Asta din mai multe motive. O dată pentru că se creează asupra copilului presiunea de a se ridica la înălţimea reuşitei anterioare (ori, fiţi sinceri, dumneavoastră vă ies toate mâncărurile la fel de gustoase tot timpul, fără excepţie?), ceea ce e din start o premisă pentru un parţial eşec. Apoi e interesul scăzut, care determină copilul să nu dea tot ce poate. Şi apoi mai e faptul că, dacă e lăudat, copilul va vrea să fie din nou lăudat, ceea ce îl va împiedica să schimbe reţeta care i-a adus lauda în primul rând; tradus, asta înseamnă că nu va risca să încerce lucruri noi, ceea ce reprezintă cea mai mare piedică în calea creativităţii, imaginaţiei, exprimării libere şi , deci, a învăţării.

Acestea fiind zise, rămâne întrebarea : “dar cu ce înlocuim “bravo”?” Alfie Kohn şi experţii pe care el îi citează au răspuns şi la această întrebare, dar despre asta vom vorbi într-un articol viitor.