mama asculta fetita

Să ascultăm dincolo de cuvinte…

Publicat in 19/09/2013

Una din regulile de bază are relaţiilor interumane şi ale bunelor maniere dictate de bun simţ este ascultarea. Să îi ascultăm pe ceilalţi când vorbesc (am putea adauga „şi când nu vorbesc”, căci şi tăcerea e o formă de comunicare, trebuie doar să fim atenţi şi să stim să o interpretăm) fără să îi întrerupem.

Până aici, toate bune şi frumoase. Şi simple. Adică în fond, cât de greu poate fi să asculţi pe cineva şi să nu îl întrerupi? Floare la ureche. Toţi o facem mereu, chiar şi copiii (învăţătorii şi profesorii o ştiu cel mai bine) – când interesul nostru pentru discuţie scade, începem pur şi simplu să ne gândim la treburile noastre, lăsând interlocutorul să termine ce are de spus. (Bine, mai există şi persoane lipsite de bun simţ, care intervin cu o altă temă înainte ca celălalt să termine, dar nu ne referim la ele acum – speranţa mea e că aceste persoane sunt pe cale de dispariţie.) În acest fel, toată lumea e mulţumită.

Dar oare e chiar aşa de simplu?

Ei bine, eu cred că nu. Şi aici intervine una din problemele societăţii actuale. Toată lumea e atât de absorbită de propriile probleme şi interese, încât am uitat să ascultăm. Toţi vorbim, dar nimeni nu ascultă.

O să spuneţi „Hai, lasă, toată lumea ascultă. Eu ascult. Ştiu ce mi-a spus soţul/ soţia/ copilul/ şeful etc.” Da, am să vă spun, ştiţi ce v-a spus, aţi ascultat vorbele, dar aţi auzit şi sentimentele? Nevoile? Rugăminţile neexprimate în cuvinte?

Când cineva ne vorbeşte, oare nu avem tendinţa de a-i completa propoziţiile – verbal sau în gând – înainte de a o face el, interlocutorul? Oare nu avem tendinţa să trecem cuvintele interlocutorului prin filtrul propriilor stări şi sentimente din acel moment şi să reacţionăm, de cele mai multe ori greşit, la acele stări şi sentimente, şi nu la cuvintele ce ne sunt adresate? Oare nu avem tendinţa ca la sfârşitul unei discuţii serioase şi care ori nu ne place, ori ne lasă confuzi, să ignorăm în mare măsură cele spuse şi să rămânem cu părerile şi ideile noastre de dinainte? Oare nu avem tendinţa să ascultăm cu adevărat ce ni se spune şi să fim total de acord, dar când trebuie să acţionăm, să facem tot cum ştim, vrem sau ne e mai uşor?

Dacă aţi răspuns cu da la cel puţin o variantă din cele de mai sus, aţi fost sinceri. Felicitări.
Dacă aţi răspuns cu nu la toate variantele, vă îndemn să vă opriţi un pic, să faceţi un pas în spate şi să vă reanalizaţi. Poate n-o să vă placă să descoperiţi că totuşi vă regăsiţi în una sau alta din aceste variante. Nu e nici o problemă , tocmai aţi făcut primul pas spre rezolvarea unei probleme – conştientizarea şi asumarea ei.

Că ne comportăm astfel în relaţiile dintre adulţi, e rău, dar să ducem aceste practici în relaţia cu copiii noştri, poate fi dezastruos. Ştim cu toţii, chiar şi cei ce nu sunt părinţi, că atunci când un bebeluş are o nevoie neîndeplinită – foame, oboseală, durere etc. – plânge. Extrapolând, putem afirma că un preşcolar care se simte lipsit de apărare când pleacă părintele, va reacţiona neplăcut; un adolescent care se simte neînţeles de părinţi şi respins de colegi, va reacţiona neplăcut; un adult care nu se simte împlinit va avea un comportament neplăcut.

Dacă nu îi ascultăm cu adevărat pe toţi aceştia, nu avem cum să înţelegem că în spatele cuvintelor lor se ascund nevoi neîmplinite. Dacă noi trecem cuvintele lor prin filtrul propriilor stări negative, nu mai percepem nevoia lor, ci o înlocuim cu propria nevoie neîmplinită. Şi reacţionăm pe măsură – pedepsim plânsul isteric al copilului, căci contrazice nevoia noastră de linişte după o zi de muncă; pedepsim răzvrătirea adolescentină, căci contrazice nevoia ego-ului nostru de a ni se arăta respect şi a ni se recunoaşte puterea şi autoritatea; judecăm adultul, căci contrazice nevoia noastră de a controla, de a domina (persoana respectivă a încălcat ideile şi principiile noastre despre ce şi cum e corect).

Şi atunci ce e de făcut?

Să ascultăm. Să ascultăm cu adevărat. Nu doar cuvintele, ci şi limbajul trupului, al feţei şi, mai ales, al sufletului. Să ascultăm şi să căutăm nevoile, sentimentele, rugăminţile din spatele cuvintelor. Iar după ce am ascultat cu adevărat, să răspundem cu aceeaşi monedă – cu sinceritate, prin exprimarea clară a nevoilor, sentimentelor şi cerinţelor noastre către ceilalţi. Doar atunci vom fi înţeleşi şi vom înţelege cu adevărat.

Larisa Pop