Sporturile de iarnă şi cum să le practicăm adecvat

Publicat in 06/12/2013

Ah, vacanţă, zăpadă, sărbători…. Minunăţiile iernii! Bineînţeles că cei mai încântaţi de zăpadă sunt cei mici, căci pot face o grămadă de lucruri cu ea: bătaie cu bulgări, oameni de zăpadă, săniuş, schi, patinat…Cine mai stă să se gândească la reguli? Ce, noi când eram de vârsta lor ne gândeam să cerem o şapcă mai groasă sau o sanie solidă? Nici pomeneală! Dar acum, părinţi fiind, suntem de partea cealaltă a baricadei şi ne dăm seama de ce mama ne bătea la cap cu purtatul mănuşilor şi uitatul peste umăr când vine cineva din spate cu sania.

Fără vreo intenţie de a răpi din bucuria jocului în zăpadă sau de a deveni paranoici, e bine totuşi să ne asigurăm de anumite lucruri, ca părinţi, şi să îi învăţăm pe cei mici cum stă treaba cu jocurile în zăpadă, pentru a evita accidente nedorite. Iată ce putem face:

La săniuş

Coborârea dealului la viteză mare e un deliciu pentru cei mici. Şi e ok, atâta timp cât toată lumea e în siguranţă. Pentru asta, e nevoie de o sanie robustă şi uşor de manevrat, chiar şi de cei mici. Hăţurile ar trebui să fie uşor de prins şi nu foarte lungi pentru a nu se încolăci în jurul saniei sau al picioarelor copiilor. E contraindicat să permitem copiilor să folosească sănii improvizate, precum saci de gunoi, saltele de apă etc., pentru că e foarte uşor de pierdut controlul unor astfel de „dispozitive”. De asemenea, săniile care au margini ascuţite, zimţate, sau părţi rupte ar trebui înlăturate cu totul de lângă copii, din motive evidente.

Cei mici şi hainele groase nu s-au împăcat şi probabil nu se vor împăca niciodată. Dar e important să insistăm asupra purtării lor, explicându-le că mănuşile, gecile şi cizmele groase nu folosesc doar la încălzit (şi îngreunarea mişcărilor lor, cum cred copiii), ci îi pot apăra de răni şi lovituri.  O cască pentru protejarea capului e de asemenea o idee foarte bună – în funcţie de disponibilitatea copilului de a o accepta sau nu.

Locul de săniuş nu ar trebui lăsat la latitudinea copiilor şi ar trebui mai întâi verificat de un adult, pentru a se asigura că nu e prea abrupt, că e acoperit cu un strat adecvat de zăpadă (şi nu gheaţă), că nu sunt obstacole care ar putea cauza accidente (copaci, tufişuri, pietre acoperite de zăpadă) şi că nu se termină şi /sau nu se încrucişează cu vreun loc pe unde circulă maşini. Dacă e un loc nou, cel mai indicat e să fie întâi străbătut la pas, pentru ca atât copilul, cât şi părintele, să fie familiarizat cu respectivul spaţiu.

Dacă copilul dumneavoastră urmează să împartă sania cu alţi copii, verificaţi înainte şi explicaţi-i câte persoane poate suporta ca şi greutate sania. Dacă toţi copiii au propria sanie, explicaţi-i să îşi aştepte răbdător rândul şi să pornească la vale doar când cel din faţa lui s-a dat la o parte de pe pârtie.

De asemenea, copilul trebuie să ştie că poziţia cea mai sigură pe sanie e în şezut, şi nu întins. În acest fel, în caz că sania se răstoarnă, e mult mai uşor de sărit de pe ea, iar loviturile vor fi minime.

În final, dar nu în cele din urmă, singura forţă acceptabilă care să pună în mişcare sania e copilul-putere J.  Adică nu caii-putere ai vreunei maşini sau ai vreunui snowmobil, şi nici trenuleţul făcut prin legarea împreună a mai multor sănii.

La pationar

Regula esenţială în acest caz este : patinajul se face doar pe suprafeţe special amenajate în acest scop! Adică nu pe râuri sau lacuri îngheţate. Căci chiar dacă gheaţa pare solidă, s-ar putea să nu fie suficient de solidă pentru a susţine greutatea unui copil, darămite a mai multora. Iar accidentele pot fi regretabile.  Pe deasupra, o regulă care se aplică şi la înot – un copil nu ar trebui niciodată să patineze singur, fără supravegherea unui adult.

Al doilea lucru necesar, după locul special amenajat, sunt nişte patine solide, potrivite ca mărime, cu lamă ascuţită verificată de un specialist. Căştile de schi sunt utile şi chiar indicate şi la patinoar.

Mersul la pationar presupune câteva reguli de comportament civilizat şi de bun-simţ, pe care copilul trebuie să le ştie şi să le aplice.

Întâi, imaginaţi-vă cum v-aţi simţi dumneavoastră dacă aţi merge cu viteză pe autostradă şi brusc ar apărea cineva din sens opus … Nu sună distractiv, nu-i aşa? Copiii trebuie să cunoască şi să respecte aceeaşi regulă : patinajul se face în aceeaşi direcţie cu restul persoanelor din jur; în caz contrar, există riscul mare de ciocnire cu cineva care nu are timp să se dea la o parte sau cu cineva mai puţin experimentat, care nu ştie să evite obstacole spontane.

Când doreşte să înveţe sau să execute vreo mişcare artistică (învârtit, mers cu spatele etc) , e bine să se retragă fie într-o margine, fie în interiorul cercului pe care se deplasează mulţimea, şi să se asigure că are loc suficient în jur, pentru a nu lovi pe nimeni şi a nu fi lovit la rândul său.

Nu în ultimul rând, orice gumă, bomboană, biscuite sau orice altă gustare sau băutură, trebuie terminate sau renunţat la ele înainte de intrarea pe pationar. O dată pentru că există pericolul înecării copilului cu ele, apoi că pot provoca accidente dacă sunt scăpate pe jos şi altcineva calcă pe ele.

La schi şi snowboard

Distracţia pe pârtie înseamnă în primul rând comfort. Iar asta presupune echipament adecvat. Bineînţeles că e mai uşor să păstrăm echipamentul copilului mai mare şi să i-l dăm celui mic, mai ales când sunt de acelaşi sex; e şi mai ieftin, şi fără bătaie de cap. Dar trebuie să ne asigurăm totuşi că îi vine bine copilului şi că nu îi e prea mare sau prea mic. În caz contrar, copilului îi va fi greu să menţină controlul şi să execute corect mişcările, dacă pantalonii îl strâng şi-l împiedică să-şi îndoaie genunchii sau geaca prea largă presupune efort suplimentar să fie cărată.

Cât despre schiuri, clăpari sau cască, nici nu intră în discuţie să fie folosite de un copil căruia nu îi sunt potrivite. Dacă noi, ca adulţi, ne mai permitem să împrumutăm una-alta de la prieteni, chiar dacă nu sunt măsura noastră, e una; dar pentru copil, un echipament nepotrivit presupune un efort sporit de atenţie şi coordonare, care poate fi riscant pentru siguranţa lui , ba mai mult, putem avea surpriza că discomfortul creat îl face pe cel mic să refuze acest sport pe viitor.

Căştile şi ochelarii de schi sunt obligatorii atât pentru adulţi, dar mai ales pentru copii. Unii consideră şi cotierele şi genunchierele o alegere utilă; ele nu sunt obligatorii, dar fac cu siguranţă căderile mai plăcute şi loviturile mai uşoare.

Ca orice lucru, şi schiatul şi snowboardingul se învaţă. Iar dacă părinţii nu practică ei înşişi aceste sporturi şi /sau nu sunt dascăli pricepuţi, pe orice pârtie există instructori, iar în multe locuri se organizează tabere de schi, unde copiii pot învăţa repede şi uşor noţiuni de bază, reducându-se astfel riscul de accidente sau frustrări premature.

Rămâne şi aici valabilă regula locurilor special amenajate: pentru schi şi snowboard există pârtii amenajate, ale căror limite trebuie respectate. Pe deasupra, copilul trebuie încurajat să nu se aventureze pe pârtii catalogate ca dificile şi să nu urmărească viteza ca singură plăcere şi satisfacţie a acestor sporturi.

Schiatul şi snowboardingul sunt ca şi condusul unei maşini. Copilul trebuie să înveţe să împartă drumul sau, în speţă, pârtia, să fie atent la cei din jur, să acorde prioritate şi să îi respecte pe ceilalţi participanţi la „trafic”.

 

Acestea fiind spuse – şi ştiute – nu ne rămâne decât să vă urăm zăpadă din plin şi multă distracţie pe pârtii!

Tags: , , , , , , ,