Sunt comportamentele copilului meu firești?

Publicat in 07/07/2014

În cabinet, în calitate de psiholog, am întâlnit de multe ori părinți, care se simțeau copleșiți și neajutorați de multiplele situații în care sunt puși : “Nu pot ieși la magazin cu el. Se trântește pe jos și mă face de rușine!”, “Băiețelul meu minte, inventează tot felul de povești”, “Nu mai vrea la grădiniță. Plânge în fiecare dimineață și se agață cu disperare de mine”.

Le cunoașteți, nu-i așa? A fi părinte este o continuă provocare. De aceea, m-am gândit că ar fi util să punctez acele comportamente și aspecte specifice fiecărei vârste, pentru a putea să-i înțelegem mai bine, să ne adaptăm mai bine nevoilor lor, să știm cum să-i ghidăm pentru a-i ajuta să deprindă noi abilități.

Iată mai jos câteva din comportamentele/fricile specifice vârstei:

0-6 luni

–          apare frica de zgomote puternice

–          nu face distincția între sine și lume/exterior

6- 18 luni

–          aruncă cu jucării pe jos și este uimit de ceea ce se întâmplă (până la 1 an)

–          apare frica față de străini sau neliniște în absența persoanelor apropiate

–          își suge degetul sau suzeta pentru a se liniști

–          trăiește în prezent, savurează clipa: cercetează îndelung anumite obiecte, detaliile, animalele pe care le observă

18 luni- 3 ani

–          explorează mediul, se mișcă mult – părinții îl percep ca fiind energic, chiar hiperactiv

–          solicită atenția părintelui și implicarea lui în diferite activități

–          se enervează (crize de furie) dacă lucrurile nu se întâmplă cum dorește el

–          apare frica de animale sau de personaje imaginare; nu face distincția între realitate și imaginație

–          este perioada negativismul: „Nu vreau”, „Nu acum”, „Mâine”

–          este posesiv în ceea ce privește lucrurile, jucăriile; nu este dornic să împartă cu ceilalți copii

–          este gelos dacă nu este în centrul atenției părintelui la un moment dat

3-6  ani

–          apar fricile: de întuneric, furtuni, de pierdere a persoanei apropiate

–          crede că toată lumea percepe realitatea ca el și că nu există alt punct de vedere; de aceea pot fi percepuți ca fiind egoiști

–          refuză să facă ceea ce i se cere; nu este cooperant, încearcă limitele celor din jur

–          îi este greu să-și controleze reacțiile emoționale; trebuie ajutat să conștientizeze/ verbalizeze principalele emoții – “Sunt trist, supărat, vesel, nervos etc.”

–          inventează povești sau lucruri care nu s-au întâmplat în realitate – Atenţie: nu sunt minciuni!

–          poate să aibă prieteni imaginari

–          începe să știe cum să se comporte în anumite situații sociale

–          începe activități pe care nu le finalizează

–          apare neliniște legată de despărțirea mai îndelungată de părinți (grădiniță)

–          preia/imită de la ceilalți cuvinte neadecvate, de multe ori necunoscând semnificația cuvintelor

–          nu se simte confortabil să salute sau să vorbească cu persoane pe care nu le cunoaște foarte bine

6-10 ani

–          anticipează evenimentele negative și apar îngrijorările, fricile legate de școală, boală, pericol fizic

–          relația cu ceilalți devine tot mai importantă

–          are multă energie; îi este greu să stea liniștit și să-și facă temele

–          poate deveni obraznic

–          amână să facă ceea ce i se cere

–          se înfurie și se supără ușor pentru că nu știe încă cum să gestioneze aceste situații

Cu ce ne ajută aceste informații? Să înțelegem comportamentul copilului nostru, să avem așteptări mai realiste, să nu impunem o anumită presiune asupra copilului atunci când nu este cazul.

Îmi amintesc de o întâmplare: eram cu fetița mea, Ilinca, când m-am întâlnit cu o cunoștință. Ilinca, deși nu îi stătea în fire, s-a ascuns după mine și a refuzat interacțiunea cu acea persoană. Mai târziu, discutând cu ea, i-am mărturisit că majoritatea copiilor de vârsta ei (avea 5 ani atunci) nu se simt bine și se rușinează când sunt puși să salute și să discute cu persoane mai puțin apropiate. Îmi amintesc și acum acum fața ei uimită și ușurarea pe care a simțit-o în acel moment: “Chiar, mami?” ,“Da, Ilinca”. Se simțea înțeleasă. Se simțea iubită. Nu asta vrem cu toții?

AndradaTodea

                                                                                           Psihoterapeut

                                                                                     psiho.interventie@gmail.com

Tags: , , , , ,